Marius Florea Vizante: „Cine nu are umor nu e un om întreg”

09.09.2009

Actorul Marius Florea Vizante face comedia sa para lucrul cel mai firesc din lume, tratând-o ca pe cel mai serios obiect de studiu. Cel mai recent rol al lui Vizante este în spectacolul „Fantoma, dragostea mea”, prezentat în avanpremiera, între 3 si 6 septembrie, la Teatrul Metropolis.

marius florea vizante- Este adevarat ca “Vizante” este o porecla?
- Da. Este o porecla care a devenit nume de afis. Ea provine de la numele unui haiduc sau bandit, ca nu s-a stabilit înca în istoria României, Vizantea, care a ajuns caricaturizat prin anii ’80 de nu stiu cine ca fiind bisnitarul Vizante. Si eu spuneam acest monolog pe la toate petrecerile si toate serbarile din liceu astfel încât am ajuns ca toti colegii de generatie sa ma cunoasca ca fiind ala, Vizante, habar n-aveau cum ma cheama, evident.

Si asa a ajuns sa îmi spuna toata lumea Vizante pâna într-o buna zi când am debutat la Teatrul National ca actor profesionist iar mesterul Radu Beligan, uitându-se pe afis, ma întreaba : “Puiule, dar tu nu debutezi cu spectacolul asta?” Zic: “Ba da, mestere”. “Pai nu te vad pe afis”. “Cum, mestere, uitati-va acolo, Florea Marius.” “Pai ce nume e asta. Nu te cheama Vizante?” Zic: “Nu, mestere”. “Te duci tu acuma sus si rogi la directiune sa schimbe afisul.” Si daca mesterul Beligan a zis sa pun Vizante pe afis, m-am gândit ca nu e o îndrazneala prea mare. Si uite asa, ma cheama, în actele de teatru, Marius Florea Vizante.

- Ce rol interpretati în “Fantoma, dragostea mea?
- Ei bine, îl cheama Charles Condomine pe acest domn, usor misogin, un scriitor obscur dintr-un oras de provincie britanica care doreste sa scrie un roman despre un medium ucigas. Pentru aceasta, îsi face o documentare serioasa, invitând la el acasa, pentru o sedinta de spiritism, un medium – M. De aici încolo, nu pot sa va spun mai multe, e pacat, trebuie sa veniti sa vedeti ce se întâmpla.

- Cum a fost primit spectacolul la prima reprezentatie?
- Chiar peste asteptarile mele. Noi recunoastem ca l-am scos usor în graba, am vrut sa iesim primii pe piata cum se întoarce lumea din concediu si asta a facut ca el sa fie extraordinar de crud. Ne-ar mai fi trebuit câteva repetitii generale. Asta ne da încredere ca structura de baza e foarte buna si ca spctacolul o sa creasca de la reprezentatie la reprezentatie. Avem patru la rând, cred ca la a patra vom fi în forma maxima.

vizante- Credeti ca va avea succes la pubic? De ce?
- Fara îndoiala. De asta am fost convins înca de când am citit primul draft. Pentru ca acest autor, Noel Coward, care din pacate nu a fost tradus si montat pâna acum în România, surprinzator de altfel, scrie un text bulevardier extrem de echilibrat, extrem de justificat în cea mai mare parte a înlantuirii dramatice, fara sa încerce artificii ieftine sau de dragul unui zâmbet în plus al spectatorului, asa cum se întâmpla în multe alte texte bulevardiere, care renunta la rigurozitate, chiar la logica, numai de dragul hazului.

Aici, nu e cazul. Si atunci, mi-am dat seama ca daca noi încercam sa extragem tot ce e mai important si mai surprinzator în text, el va avea succes. În continuare, ramâne întrebarea: suntem noi capabili sa ne ridicam la înaltimea textului? Cred ca da. Distributia e extrem de bine facuta, partiturile actoricesti sunt generoase pentru toti, chiar si pentru slujnica din casa, iar actorii, colegii mei, sunt minunati.

- Ce rol credeti ca are umorul în valoarea unui spectacol? S-ar putea vorbi de un spectacol bun în conditiile în care i-ar lipsi cu desavârsire umorul, chiar daca ar fi vorba de o drama?
- Nu. Eu cred ca un om care nu are umor nu e un om întreg. E ca si când i-ar lipsi o mâna, un picior, o ureche, o nara si asa mai departe.  In noi sunt de toate: si râsul si plânsul, si iubirea si ura, si bunatatea si rautatea. Eu asa am facut cu orice rol pe care l-am întâlnit si pe care am încercat sa îl “lucrez”, încercând sa-i pun de toate, sa semene a om personajul ala, sa nu fie o schema sau o idee. Tocmai asta este valoarea actului teatral.

Cred ca asta face ca teatrul sa fie diferit de orice alta forma de arta reprezentativa, faptul ca el face sa renasca fragmente din viata, nu sa le mimeze, ci sa le renasca. In arta spectacolului de dans, de exemplu, se sublimeaza viata într-un gest de miscare, într-un gest corporal. In pictura sau în muzica, se folosesc alte mijloace reprezentative.  Ei bine, noi folosim aceleasi mijloace ale omului. Incearcam sa creem momente de viata si nu ai cum sa creezi viata decât încercând sa pui de toate din ea.

- Un regizor celebru de film considera ca a face oamenii sa râda se numara printre cele mai înalte vocatii posibile, cam la acelasi nivel cu vocatia sfinteniei si ca actorii de comedie sunt un fel de binefacatori ai umanitatii.
- E foarte frumos si stiu despre cine e vorba. Perceptia umorului astazi… cred ca ne-am îndepartat putin de aceste valori înalte. De multe ori, a face oamenii sa râda este considerat a fi un gen minor, un lucru usor si ieftin. Usor nu e cu siguranta, asta va asigur, ieftin cu atât mai putin, pentru ca umorul cere foarte multa rigoare si o întelegere foarte clara si limpede a situatiei, ca apoi s-o faci surprinzatoare pentru celalalt. Sa poti sa-i provoci râsul celuilalt, trebuie sa îl surprinzi, respectiv sa ai o fractura de logica.

Deci practic, trebuie sa întelegi perfect logica situatiei si apoi sa-i gasesti fractura, aceea care îl face pe celalalt sa râda. Dupa parerea mea, acesta e un lucru extrem de serios. E greu de înteles, si mai greu de facut. Sunt oameni care în particular sunt realmente agreabili si cuceritori dar care nu reusesc sa stârneasca râsul pe scena. Si invers, oameni care stârnesc râsul pe scena, iar în viata de zi cu zi sunt persoane de o discretie iesita din comun. Chiar cred ca umorul este un obiect de studiu extrem de serios si care face extraordinar de mult bine si nu vad de ce nu i-am acorda importanta cuvenita.

vizante- Credeti ca ati putea interpreta un rol negativ? V-ar placea?
- Chiar am avut sansa sa interpretez un rol negativ în facultate, cu care am luat un premiu extrem de important pentru încrederea pe care am capatat-o în mine. Am jucat profesorul din „Lectia” lui Eugen Ionescu, spectacol cu care am participat la Congresul mondial al scolilor de teatru, unde spectacolul „Lectia” a fost considerat cel mai bun din lume la momentul respectiv, iar eu unul dintre cei mai buni studenti din lume. Îmi doresc cu nerabdare în continuare si trâmbitez prin tot orasul ca astept sa mi se mai dea un rol negativ. M-am saturat sa zica lumea „uite-l pe Vizante ala mic, ala dragut, grasuniul ala cu ochelari care e haios asa”. Si oricum, chiar si rolurile negative trebuie sa aiba haz.

- Exista trasaturi tipologice recurente în rolurile pe care le primiti?
- Da. De altfel nici nu cred ca s-ar putea altfel. Noi nu suntem decât ceea ce vede publicul în noi. Si atunci, eu trebuie sa înteleg ce vede publicul în mine si sa încerc sa îi satisfac si chiar sa îi depasesc asteptarile. Este absolut firesc sa fiu distribuit în zonele în care publicul ma recunoaste. Sigur ca din când în când merita sa ai îndrazneala de a face ceva total neasteptat, dar exista, fireste si riscuri, fie ca publicul sa nu te recunoasca fie sa nu te accepte, sa nu vrea sa te vada asa, sa nu îi placa, sa fie tradat în asteptarile lui. E o chestiune extrem de delicata.

- Care e limita de acceptare a unui rol? S-a întâmplat sa spuneti „e un rol slab” sau „spectacolul acesta e slab” si nu vreau sa fac parte din el?
- Da. Câteodata pentru ca realmente textul nu mi-a spus nimic, nu am avut nicio emotie, nicio supriza citind acel text si am considerat ca nu merita sa investesc timp, energie si sperante într-un cal mort. Altadata s-a întâmplat sa nu-mi gasesc eu locul în spectacolul respectiv, nu pentru ca el ar fi fost prost, ci pur si simplu nu vedeam de ce eu si nu altcineva în rolul respectiv. Nu e deloc o chestiune de orgoliu sau de mândrie exacerbata. Dimpotriva, chiar vreau sa vad si eu ce a vrut regizorul respectiv atunci când a spus „Aici, Vizante trebuie”, si nu oricine altcineva.

Asta e o întrebare pe care o pun de fiecare data regizorului care ma distribuie – ce-ai vazut tu la mine, ce crezi tu ca pot sa fac eu specific si deosebit în rolul ala. Pentru ca asta ma ajuta si pe mine si asa vad eu tipul asta de colaborare. Si s-a întâmplat sa nu primesc raspunsul clar si sa poata fi oricine altcineva dar „daca tot esti tu pe aici, nu joci tu?” Si am avut îndrazneala sa spun nu, pentru ca sincer cred ca nu merita sa-ti consumi timpul si energia pentru un proiect calâi, modest, sa bifezi ca ai mai facut un spectacol, sa treci acolo pe raboj – uite, m-au mai vazut doua sute de oameni si în seara asta. Nu mai am deloc aceasta dorinta sa ma vada mama pe scena cu orice pret, sau sa bag capul în televizor sa ma vada lumea. Chiar vreau ca, de fiecare data când apar, sa fac un lucru cu care sa ma laud si care sa aduca satisfactii, si mie, si publicului.

- Cu ce actor român ati colaborat cel mai bine pe scena?
- Cu multi. Sigur ca cel mai bine colaborez cu colegii mei de generatie pentru ca vorbim aceeasi limba, ne întelegem din priviri, am învatat si am descoperit teatrul împreuna, am descoperit ca ne plac aceleasi lucruri si acelasi tip de spectacole, acelasi tip de rezolvari actoricesti si atunci sigur ca ne provocam, dar în acelasi timp ne si dorim sa lucram unii cu ceilalti pentru ca suntem convinsi ca nu o sa fie racul, broasca si cu stiuca .

Sunt actori din alte generatii care au un alt mod de a rezolva personajele si atunci colaborarea devine foarte grea pentru ca ei pleaca din alta parte la constructia personajului. Rezultatul e bun la final, dar chinul facerii este foarte mare.

- Se întâmpla sa improvizati?
- Eu unul da. Nu consider ca e asa, o îndrazneala teribilista de pusti zanatec. Teatrul se întâmpla aici si acum. ?n seara aia în care ai luat bilet la spectacol, atunci se întâmpla un schimb energetic între tine, spectatorul si el, actorul. Si daca în seara aia se întâmpla ceva viu, concret, efectiv... daca se rastoarna un pahar în scena, ce faci? Îl ignori? Nu, îl ridici, deci, iata, improvizezi, faci ceva functie de ce se întâmpla concret. Cu cei cu care ma înteleg foarte bine e chiar o provocare în a improviza, sigur în respectarea totala a sensului si a spiritului unei scene.

- Ati debutat pe scena Nationalului si ati jucat apoi si la Comedie sau la Act. ?n ce tip de spectacol va simtiti mai potrivit, în spectacole de tip clasic sau în cele mai degraba contemporane?
- Sincer, nu am neaparat un parti pris pentru un anumit gen. Sunt câteva genuri pe care nu le-as aborda pentru ca nu ma atrag, spre exemplu teatrul istoric, sau teatrul poetic, nu am avut o chemare pentru asa ceva. Nu ca nu-mi place poezia, dimpotriva, cred ca e prea putina poezie în jurul nostru.

Dar nu îmi vad locul într-un spectacol de acest gen. Chiar si în teatrul bulevardier. Stiu ca lumea ma pune din prima acolo, si tocmai de asta poate ca am o reticenta, dar iata ca am facut si pasul acesta si joc, pentru prima data, într-un spectacol bulevardier, dar va asigur ca nu l-am tratat deloc cu superficialitate, nu mi-am zis deloc - fac si eu ceva vesel pe-aici, o gluma usurica. Dimpotriva, ne-am zbatut sa descoperim mecanismele comice si sursa cea mai sincera si mai justificata de a obtine hazul.

- Care credeti ca e cel mai importat rol pe care l-ati avut pâna acum?
- In film, fara îndoiala ca e Grig, iar în teatru am câteva realizari, dar care sunt conjucturale. Fie mi-a placut textul foarte mult, fie întâlnirea cu un anumit regizor sau cu un anumit actor m-a marcat, fie rezultatul, aprecierile au fost mult peste asteptarile mele si m-au facut sa îndragesc anumite experiente. De exemplu, „Lectia”, a lui Eugen Ionescu, sau „Omul din La Mancha”, în regia domnului Ion Cojar, am si cântat în spectacolul respectiv, eram Sancho.

Nu ma asteptam sa pot sa fac un muzical. L-am facut, si înca cu mult succes la public si la critica. Mi-e foarte drag personajul din spectacolul „Ce formidabila harababura”, jucat la Teatrul de Comedie. La fel, mi-este foarte drag spectacolul „American Buffalo” de la Teatrul Act, pe care îl jucam cu casa închisa de fiecare data. E un spectacol pe care l-am facut acum cinci ani. Suntem trei colegi de an; noi ne-am ales textul, noi ne-am distribuit unul pe altul, noi am ales regizorul cu care ne-am dori sa lucram si scena pe care am crezut ca s-ar potrivi cel mai bine sa montam spectacolul. Este un produs pornit total din sufletul si din mintea noastra. E ca un manifest al nostru, felul nostru de a spune, uite, cam asa vedem noi teatrul.

- Spuneati undeva ca înca din clasa a IV-a stiati ca veti deveni actor.
- Atunci mi-am dat seama realmente pentru prima data ca nu-i suficient sa stii sa spui pe de rost o poezie ca sa zica parintii bravo. Eu n-aveam nicio poezie, eu eram licuriciul din planul doi, dar atât de tare am crezut ca sunt licurici si ca luminez, încât m-a vazut toata lumea. Si atunci m-am gândit: stai asa, altul era zâna, altul avea nu stiu câte strofe de zis, iar eu eram licuriciul si nu aveam nimic de zis, dar cu toate astea toata lumea mi-a zis: mai da’ te-ai facut un licurici, mai dar ce ne-a placut de tine. Atunci mi-am dat eu seama în clasa a patra ca daca crezi cu adevarat ceva, uite, se vede.

- Care a fost primul rol ca actor copil?
- Sunt multe experiente. Undeva prin clasa a 8-a, ma apucasem, ca orice adolescent, sa scriu poezii si proze, eram si într-un cerc de creatie condus de profa de româna. Am si înscenat vreo doua spectacole de poezie, care de asemenea au fost foarte apreciate, drept pentru care, mi-am zis: nu e rau sa ma urc pe scena. Deja din clasa a 9-a, am intrat în doua trupe de teatru de actori amatori, cu care am început sa joc în spectacole. De atunci, nici nu m-am vazut facând altceva.

- Ce credeti ca ar spune copilul de atunci desre actorul Vizante de acum?
- Cred ca i s-ar parea firesc sa fie asa. Când am picat la admitere, pentru ca am picat prima data când am dat în ’90 – m-am dus la examen fara sa stiu nimic despre cum se da admiterea, drept pentru care m-am dus cu repertoriul total nepotrivit si am picat. Am fost atât de socat încât m-am gândit la sinucidere pentru ca nu ma gândeam sa fac nimic altceva decât teatru, iar acei mari actori mi-au spus atât de verde în fata: pleaca, nu esti pentru teatru.

Câteva luni de zile am fost socat. Într-un târziu, am înteles ca nu a fost momentul potrivit si ca poate nu eram eu copt pentru a intra atunci în facultate. M-am dus la o facultate particulara, am stat trei ani acolo, am aflat ce e teatrul, nu ce credeam eu ca e asa, ca un copil, care uita la teatru din sala, nu de pe scena. Am dat iar la stat, am facut patru ani si acolo, deci am sapte ani de scoala de teatru. Mi se pare firesc sa fiu actor angajat, sa joc, nu mi se pare a fi ceva iesit din comun. Iesite de comun mi se par a fi întâmplarile si întâlnirile pe care le-am avut: cu Nae Caranfil, Colceag, Cojar, Radu Penciulescu, Misu Fotino, Gheorghe Dinica, Stefan Iordache, Mircea Diaconu, Gabi Popescu, cu care joc deja în al treilea spectacol si cu multi altii pe care îi uit acum. ?ntâlniri incredibile, dupa care spun: Domnule, dar chiar merit asta? Asa cum ma uit la copilul meu, care e frumos, sanatos, vesel, si ma întreb: chiar merit sa am un astfel de copil? Dar, în acelasi timp, mi se pare firesc, pentru ca am facut tot ce mi-a stat în putinta sa fie asa.

- In film, ati debutat cu „E pericoloso sporgersi”. De altfel, Nae Caranfil e regizorul cu care ati colaborat cel mai mult de atunci – „Filantropica”, „Restul e tacere”. Cum l-ati cunoscut?
- La „E pericoloso sporgersi”. Andreea Vulpe era directoare de casting la acest proiect si i-a sugerat lui Nae – mai, uite stiu eu un pusti de la o facultate privata, nu vrei sa-l folosesti pentru rolul... nu mai stiu cum se numea personajul atunci pentru ca Nae i-a zis chiar Vizante ca sa obtina mai mult haz în timpul scenei. Am dat proba si, spre fericirea mea totala, am si luat. Colaborarea a decurs nemaipomenit, ne-am îndragit reciproc instantaneu si de atunci pot sa ma mândresc ca sunt un apropiat de-al lui Nae Caranfil.

- Nae Caranfil a spus despre dvs: „Vizante e omul care face un copil, îsi cumpara un apartament si creeaza rolul vietii lui în timpul când eu trag aer în piept sa spun Motor”.
- Da, asta se întâmpla în 2006 când am aflat ca voi face cel mai important rol în film, cel putin de pâna acum. Am aflat de asemenea ca voi fi tata si ca copilului îi trebuie o casa. Si asa ca, timp de noua luni, am facut un copil, un film si o casa. Sigur ca nu am facut singur toate astea, le-am facut dimpreuna cu sotia mea si cu Nae Caranfil, cu Nae filmul si cu sotia mea copilul si casa. Da, e magulitor. Eu, cunoscându-l pe Nae, care e un tip asa, atehnic si neînmemânatic, pot sa privesc si latura amuzanta a lucrurilor. Probabil ca el s-ar fi sufocat instantaneu numai la vestea ca trebuie sa îsi cumpere o casa si sa faca si un film în timpul asta, darmite sa stie si ca trebuie sa aiba grija de o sotie însarcinata. A fost unul dintre cei mai plini ani ai vietii mele.
Când am tras linie si m-am uitat în urma la tot ce a însemnat 2006 pentru mine, pot sa spun ca a fost unul dintre cei mai frumosi ani ai vietii mele. Viata nu s-a încheiat însa...

- Personajul Grig din „Restul e tacere” este unul bazat pe contraste: „prea scund pentru scena, prea timid cu femeile, prea excesiv în ceea ce priveste stilul de viata” si totusi realizatorul primului lungmetraj din România. Va regasiti în acest personaj?
- În mare parte da. Chiar daca unele laturi nu sunt dezvoltate sau nu au iesit înca la lumina, am în mine toate datele lui Grig. Pot sa spun de asemenea ca sunt unul dintre cei mai norocosi actori din lume. Am avut 12 ani timp sa îmi pregatesc rolul. Nae m-a distribuit în acest rol în 1994. Din nefericire, nu cu mult înainte de primul „Motor”, casa de productie a dat faliment si proiectul a ramas în aer, si noi cu el. Ei bine, am asteptat 12 ani ca sa îl putea realiza.

- Asta a fost mai degraba ceva pozitiv?
- Da. Si Nae spune asta, iar eu îl îngân. Nu noi am asteptat filmul ci filmul ne-a asteptat pe noi sa ne coacem. Sigur ca dupa 12 ani, nu mai aratam asa de june si de ingenuu ca Grig, în schimb, cred ca din punct de vedere actoricesc si ca mobilatiune interioara, eram mai pregatit pentru a-l face pe Grig.

- Cu ce regizor de film strain v-ar placea sa lucrati?
- Cu multi, în primul rând cu marii mesteri de la Hollywood: Scorsese, Oliver Stone, cu Coppola care a si fost în România. Din pacate nu am putut sa colaborez cu dânsul pentru ca nu m-am potrivit pe nicio partitura pe care o avea în film. Chiar a venit la Act si a vazut un spectacol de-al nostru. Nu am apucat sa vorbim, dar mi-a transmis prin asistentul lui ca i-ar fi placut mult sa lucram împreuna dar ca nu ma încadrez tipologic în proiectul domniei sale. Evident, este magulitor si ma pot lauda cu chestia asta.

De ce mi-ar placea sa lucrez cu oamenii astia? Pentru ca sunt atât de bine pregatiti si stiu atât de mult film, încât, si sa spui „buna ziua” sau „boierii sunt pe scari” sau „da, domnule” si atât în filmul ala, e scoala. Noi nu avem scoala de actori de film. Eu am învatat filmul facându-l.

- V-ati gândit vreodata sa va mutati în alta tara?
- Mi-am pus problema asta de multe ori. Odata, am fost extraordinar de aproape de a pleca din tara, nu pentru ca vroiam sa plec, ci pentru ca nu mai vroiam sa stau aici. Ultima oara când s-au îndreptat minerii spre Bucuresti, mi-am zis ca daca si de data asta intra în Bucuresti, emigrez fara niciun regret, adica într-adevar traim într-o tara care nu ma intereseaza. Ei bine, s-au oprit pe la Costesti pe undeva si nu m-am mutat.

Cu banii aia pe care îi pregatisem pentru avion si pentru trai în primele zile dupa ce ajungeam sa spal vase într-o bodega în strainatate, mi-am facut o casuta la tara. Asa ca nu voi pleca din aceasta tara. Gândesc în limba româna, ma exprim în limba româna, simt în limba româna. E o chestiune extrem de subtila. Uitati-va la actori foarte mari cum ar fi Javier Bardem sau Banderas care joaca la Hollywood în engleza. Vorbesc bine engleza dar se vede ca spiritul lor nu este american. Trazneste din felul în care joaca, în care traiesc lucrurile acolo ca au un alt spirit, un alt temperament, sunt dintr-o alta cultura. Dar, indiferent daca creezi sau nu ceva în spiritul, în limba în care ai crescut, daca este de certa valoare, va transcede si va depasi toate granitele, va deveni universal.

Succese în lant

Marius Florea Vizante s-a nascut la 12 august 1972 în Oradea. A absolvit cursuri de teatru la Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti în anul 1997.

Pe scena

Dupa absolvirea facultatii, a jucat la Teatrul National din Bucuresti în „Moartea unui comis voiajor“ de Arthur Miller (în regia lui Horia Popescu), în „O scrisoare pierduta“ (montata de Alexandru Tocilescu în 2000) si în „D’ale carnavalului“ (în regia lui Gelu Colceag în 2002).

La Teatrul de Comedie, unde a jucat în „Auditia“ de Aleksandr Galin (regia Mircea Cornisteanu - 2004), în „Avarul indragostit“ de Cristian Juncu (în regia lui Vlad Massaci - 2005) si în „Ce formidabila harababura!“ de Eugène Ionesco (în regia lui Gelu Colceag - 2005).

La Teatrul Act, joaca de cinci ani într-un spectacol cu un succes formidabil – „American Buffalo”, care se va relua în stagiunea din toamna.

În fata camerei de filmat

Dupa ce si-a facut debutul în film, în 1994, în „E pericoloso sporgersi”,  jucat în „Gâsca de aur” (1996), „Privighetoarea” (1997), „Fii cu ochii pe fericire” (1999), „Turnul din Pisa” (2002), „Filantropica” (2002), „Margo”(2005), „Ticalosii” (2007) si în „Restul e tacere” (2008), în rolul de film pe care îl considera cel mai important de pâna acum – Grig, realizatorul primului lungmetraj al cinematografiei românesti – „Independenta României”. (sursa:adevarul)

„Mondenii” si Marius Florea Vizante - show festiv la Prima Tv

18.04.2009

mirela zeta, mihai bendeac, andreea gramosteanu si angel popescuV-ati întrebat cum îsi petrec vedetele sarbatorile? Mirela Zeta, Mihai Bendeac, Andreea Gramosteanu si Angel Popescu va vor arata cum sarbatoresc de Pasti “Mondenii”la Prima TV. În plus, gastii nebune i se va alatura Marius Florea Vizante, care va interpreta un rol surprinzator.

Anul acesta, noapte de Înviere îl gaseste pe Gigi Becali la închisoare. “Razboinicul luminii” va împarti drobul primit de acasa si va ciocni oua cu colegii de celula. Adriana Bahmuteanu si Silviu Prigoana se vor apuca de cântat, la fel si Gheorghe Hagi, care va interpreta o melodie împreuna cu latin lover-ul Ricky Martin.

Si daca de Pasti vreti sa învatati o reteta noua, nu ratati “Culinara Mondena”, cu Ramona Badescu, care va prepara oua “ochio”. În plus, veti vedea în compania cui îsi petrece Mircea Solcanu sarbatoarea pascala, dar si cine este invitatul-surpriza al editiei.

Toate se vor întâmpla marti, 21 aprilie, de la ora 20.30, si în reluare pe 25 aprilie, de la 22.30 (sursa:gandul)

 

Comentarii

până acum sunt 0 comentarii

Scrie un comentariu:

Nume:(*)
Email:
Comentariu:(*)
Cod validare:(*)
o poza
 

Notă: Câmpurile marcate cu (*) sunt obligatorii. Adresa de mail nu va fi vizibilă sau folosită în alte scopuri. Vă rugăm scrieţi comentarii relevante. Orice conţinut nepotrivit sau ofensator poate să fie modificat şi/sau şters.

Caractere interzise /\%&$#~<>^*"{}[]